Cu “scaun” la cap

Nu ştiu cât de interesant va fi pentru cititorii blogului subiectul acestui articol. Voi scrie totuşi, pentru că de multă vreme îmi doresc şi chiar a sosit timpul.

Mă voi referi astăzi la copii şi la momentul făcutului la oliţă. O chestiune delicată pentru noi părinţii, poate chiar excesiv şi voit complicată!

În tot ceea ce o priveşte pe Ioana, am încercat să las natura şi relaxarea să guverneze. Modalitatea de creştere pe care eu am ales-o nu a fost una încastrată în bariere şi programe, analizată şi studiată cu meticulozitatea sculpturii în bobul de orez, ci una a bunului simţ, a naturaleţii şi a permisivităţii. Nu i-am dat antibiotice la cea mai banală răceală şi nici nu am obligat-o să doarmă după-amiaza. Mi-am urmărit fetiţa cu atenţie neîntreruptă şi am învăţat de la ea. Mai bine spus: mi-am ascultat copilul!

Pentru mine, momentul făcutului la oliţă a fost unul aşteptat şi dorit, aşa cum cred că este pentru toţi părinţii. Niciodată nu am spus însă că ar trebui să-mi zoresc propriul copil ca şi cum aş participa la o competiţie de cartier, de scară de bloc sau de stradă. Am spus de fiecare dată că orice copil simte când soseşte timpul şi cu siguranţă (exceptând cazurile patologice) nu va face pipi în scutecul absorbant până la vârsta de 25 de ani.

De când am venit aici, în Germania, mi-am schimbat şi mai mult mentalitatea, văzând cât de deschişi sunt oamenii, cum se pune problema. Nu se opintesc să-i înveţe pe copii să facă pipi la oliţă până la vârsta de 3 ani. Ştiu că pentru majoritatea femeilor din România poate părea ciudat, având în vedere că pe vremea când eram noi copii, (deoarece ai noştri părinţi nu mai suportau să ne spele scutecele), eram forţaţi de la câteva luni să folosim olița şi până la urmă, chinuiţi, ne supuneam, conştientizând sau nu ceea ce se întâmpla cu noi.

Acum vremurile s-au schimbat. Scutecele absorbante asigură confort atât copilului cât şi părintelui. Nu este esenţial să-l forțăm pe micuţ încă de la un an sau poate chiar mai devreme să folosească oliţa, doar ca să nu ne facem de râs la adunarea mămicilor de pe scară. Oricum copilul nu va învăţa mare lucru şi nu facem altceva decât să ne stresăm, fără niciun rezultat. Nu mai vorbesc de problemele care ar putea apărea ulterior: enurezis nocturn sau diurn, constipaţie rebelă, inhibiţii corporale sau verbale etc. Nu spun că aceste lucruri se întâmplă cu toţi copiii obligaţi să facă la oliţă. Dar ne asumăm totuşi un risc!

Sincer, nu am vrut să mi-l asum. Am preferat să o învăţ totul cu iubire şi răbdare. Nu am vrut să-mi “dresez” copilul. Nu o voi face niciodată… şi  jur că sunt extrem de mulţumită de evoluţia fetiţei mele de doi ani şi jumătate, care astăzi a făcut pipi la WC. (Nu intru în detalii tehnice.)

Vreau să spun doar atât: mamelor, nu mai chinuiţi copiii din orgoliu! Nu vă mai stresaţi nici voi de prisos! “În ţările sau civilizaţiile în care parinţii nu se ocupă de învăţarea igienei, aşa cum ne ocupăm noi, spre doi sau trei ani, copiii sunt ,,curaţi”, fără probleme, prin evoluţia corpului şi prin imitaţie. Orice copil, în afară de cei cu probleme fizice (foarte rar) şi în special psihologice, devine curat între optsprezece luni şi trei ani, chiar dacă nu este instruit. Educaţia îi permite să câştige câteva luni. Restul este o problemă de maturizare şi de satisfacţie: tot ce au părinţii de făcut este să explice clar ce aşteaptă de la copil.
Din nefericire, chiar dacă lucrurile au evoluat mult în ultimii douăzeci de ani, ele nu sunt încă atât de simple în mintea tuturor părinţilor.
Un copil sub optsprezece luni este prea mic ca să i se pretindă să se controleze. Scutecele absorbante, chiar dacă preţul lor este ridicat, oferă un nivel foarte mare de confort, atât pentru părinţi, cât şi pentru copil, în raport cu scutecele care trebuie spălate zilnic. Condiţiile de igienă din zilele noastre sunt bune, astfel încât nu mai trebuie să suportam mirosurile şi eliminările corporale.
Presarea copilului prea devreme, doar pentru că părinţii trăiesc într-o lume dominată de spiritul competiţiei este contraindicată. Un copil ţinut pe oala de noapte este un copil care nu foloseşte timpul acesta ca să se caţere, să sară, să experimenteze, să deseneze, să-şi dezvolte inteligenţa. Există multe alte lucruri mult mai interesante de făcut cu el, decât să te ocupi de scaunele lui! Fiţi liniştiţi: vârsta curăţeniei nu are nimic de a face cu orice alt indice de dezvoltare.“

Sursa.

Alte articole interesante pe aceeşi temă:

http://www.parinţi.com/

http://www.superbebe.ro/psihologul_răspunde/

http://www.copilul.ro/oliţa_cum_îl_conving_pe_micuţul_meu

P.S. Îi mulţumesc dragei mele mame pentru tot sprijinul acordat în creşterea şi educarea Ioanei dar mai ales pentru deschiderea de care a dat dovadă neîncetat!

Am petrecut pe stradă!

V-am promis că vă povestesc cum a fost la Carnaval! Am reuşit ieri să ajungem în Geldern, un oraşel cam la 50 de km de noi! Aici, în Kleve, locuitorii sărbătoresc astăzi, în “lunea rozelor”! Numai că noi avem ceva treabă, aşa că am vrut să profităm de ziua de ieri!

A fost o experienţă cu totul şi cu totul specială! Având în vedere că nu am fost niciodată până acum la o asemenea celebrare! O atmosferă revigorantă, incredibilă! Despre simbolistica petrecerii am vorbit în articolul anterior! Nu reiau informaţiile! Ieri însă, am simţit chiar noi, Carnavalul! Ne-am aflat acolo, printre oameni! O adevărată nebunie: care mai de care mai frumos şi mai haios costumat! Libertatea a fost laitmotivul celebrării! Oamenii dansau, mâncau, beau şi vorbeau unii cu alţii, cunoscuţi sau necunoscuţi!

Momentul cel mai impozant a fost acela al trecerii carelor alegorice printre oameni! Maşini colorate şi împodobite, în care se aflau locuitori întruchipând diferite personaje:  prinţi, prinţese, îngeraşi, vrăjitoare etc. Cu toţii aruncau dulciuri oamenilor de pe stradă! Moment care a încântat-o pe Ioana profund! Era impresionată, îi privea bucuroasă pe toţi şi deja învăţase salutul specific, pentru a primi bomboane şi ciocolată!

Ploua cu dulciuri! Fără exagerare! Şi cu toate astea, participanţii erau extrem de civilizaţi! Nu se aruncau asupra pachetelor! Nimeni nu se înghesuia, deşi era o mare de oameni! Nici măcar copiii nu se aruncau disperaţi asupra dulciurilor! Accentul cădea mai mult pe bucuria petrecerii în sine! A întâlnirii cu carele alegorice şi a celebrării libertăţii!

Au fost momente de neuitat şi pentru noi şi pentru Ioana! Iar la anul, cu siguranţă ne vom costuma! De data asta doar ne-am prezentat şi am privit din postura de turişti! Însă cel mai frumos este să te implici şi să te bucuri de şansa de a te costuma o dată pe an în ceea ce vrei, de a te exprima total liber, de a dansa pe străzi şi cel mai important de împărţi bucuria cu ceilalţi!

Primii ghiocei

De la cine credeţi că am primit primii ghiocei pe anul acesta?

Nu de la soţ, ca până acum, ci de la Ioana-Maria! A intrat la mine în cameră în urmă cu câteva minute, ţinând mânuţele la spate! Tocmai ce venise de la plimbare (a mers cu bunica să vadă oiţele şi căluţii din curtea casei de peste drum).

Au colindat şi prin pădure! Bineînţeles că nu au rezistat gingaşelor flori de primăvară, au cules câteva!

Nu vă puteţi imagina cât de firavi sunt şi cum arătau în mânuţele ei şi mai firave! Ioana a fost atât de copleşită de emoţie încât nu a ştiut cum să reacţioneze! Iar eu, nu vă pot spune ce am simţit! Chiar nu pot! Îmi pare rău!

La naiba…cu Sf. Valentin!

Fiţa supremă a zilelor noastre este să spunem cât de nepăsători suntem! Că nu simţim nimic niciodată, că nu vibrăm, că nu ne racordăm, că nu iubim sub nici o formă – Doamne fereşte! Bărbat care să-şi recunoască slăbiciunile sau faptul că se bucură de familie, de flancul romanţios al vieţii, mai rar ţi-e dat să vezi. Cam asta se întâmplă şi cu sărbătoarea asta de import: e despre iubire – să nu o celebrăm! “E de toată jena, e penibilă şi kitchoasă!”

E kitchoasă, ce-i drept, cu asta sunt de acord! Dar dacă dăm la o parte aspectul ei comercial şi simbolistica tematică, rămâne o chestiune destul de simpatică! Se dedică o zi din an, iubirii! E chiar atât de greu de suportat?

Ce a însemnat Sfântul Valentin pentru noi ca familie? Păi o zi ca oricare alta, dar care ne-a adus aminte de postura noastră de îndrăgostiţi! Şi cum ne considerăm nişte norocoşi, căci ne simţim ceva mai îndrăgostiţi decât atunci când ne-am cunoscut, ne bucurăm din plin. Of, ştiu că toată lumea detestă dulcegăriile, că nimeni nu dă două parale pe această zi, că e de import, bla bla! Dar în vremurile noastre totul e de import! Totul vibrează marketing! De ce să nu recunoaştem că există şi o parte bună a lucrurilor? Ne cuprinde aşa o stare specială, puţin empirică şi în acelaşi timp puţin romanţioasă, oricât am vrea noi să credem că nu!

Ştiu ce o să spuneţi: că îndrăgostiţi ar trebui să fim în fiecare zi, că iubirea nu ne dă friosane numai de Sf Valentin, etc. Dar la cât de prinşi în cotidian suntem, vă spun sigur că nu apucăm să ne gândim la dragoste constant. Aşa că un moment ca ăsta e bine-venit în viaţa oricui! Ce, Crăciunul nu este comercial? Şi totuşi, de bine de rău, cu toţii îl sărbătorim! Cam aşa e şi cu Sf. Valentin: o treabă simpatică! De ce să nu o importăm? Da, ştiu: avem Dragobete… Şi ce, până să apară Sf. Valentin, ne-am gândit vreodată la el?

Noi, adică eu şi soţul meu, le sărbătorim pe toate! Ne bucurăm de tot ce are o legătură mai mică sau mai mare cu dragostea noastră!

Nemţii nu sunt atât de vibranţi la sărbătoarea de Sf. Valentin! Însă mai există pe ici pe colo promoţii, în magazine sau restaurante.

Cum am petrecut noi Ziua Îndrăgostitilor? Vreţi să ştiţi?

Păi am mers la restaurant, ne-am plimbat în centrul vechi, am rezolvat o problemă mai veche legată de telefonul fix, am făcut poze, ne-am plimbat prin parc, am făcut cumpărături şi am venit acasă. Am ieşit în curte cu Ioana-Maria, am făcut grătar, ne-am jucat fotbal, ne-am dat în leagăn! Nu stiu dacă a fost o zi de sâmbătă cu mult deosebită de toate celelalte, dar ne-am bucurat de noi. Iar faptul că a fost ziua îndrăgostitilor ne-a dat prilejul să conştientizăm o dată în plus sentimentele noastre patetice .

Îi multumesc soţului meu pentru faptul că a avut chef să scrie un articol despre această sărbătoare penibilă  de import, un articol care a deviat pe parcurs! Îi mulţumesc pentru că, în nota carcateristică, ironică, a reuşit să mă surprindă cu o abordare ce nu prea are a face cu masculinitatea, strict pentru a-mi face mie o plăcere caraghioasă! Pentru că el ştie: noi femeile, adorăm undeva în adânc, treburile astea superficiale!

Eu te-am făcut, eu te omor

A lovi propriul copil este ca şi cum ai imprima un model cu fierul încins pe tegumentul unei societăţi viitoare pentru care, cu sau fără voia ta, eşti responsabil.

(Şi nu vorbesc astăzi despre bătaia “cu cleştele de cuie”. Asta intră la categoria părinţi sceleraţi.) Nu vreau să cred că nu există şi alte soluţii pe lumea asta, în educarea copiilor.

Ştiu cât este de greu să îi convingem pe micuţi că ceea ce fac nu este bine sau că respectivul fapt le pune viaţa în pericol şi ne pierdem cumpătul. Însă “bătaia nu e ruptă din rai”. Nu pentru că nu ar da rezultatele scontate, cel puţin pe termen scurt. Ci pentru că buba corozivă din sufletul copilului lovit este una cu mult mai gravă decât durerea palmei sau a nuielei şi cu mult mai trainică decât rezultatul bun obţinut uneori pe moment.

Deşi România este printre puţinele ţări din lume în care abuzurile corective fizice asupra copiilor sunt interzise prin lege, este campioană la pedepse corporale aplicate micuţilor în fapt. Atât la oraşe cât mai ales la sate. Şi cel mai grav: în şcoli. Nu trebuie să ne amintim de cazurile trâmbiţate în presă: copii bătuţi de profesori în faţa clasei, speriaţi de educatori sau maltrataţi de asistente. Fără dram de grijă sau de teamă că ar putea distruge în ei tot ceea ce noi ne luptăm să sădim: demnitate, forţă, încredere în forţele proprii şi simţul valorii personale.

Dacă deunăzi credeam că a da o palmă unui copil nu înseamnă nimic, cu timpul mi-am reconsiderat gândirea şi îmi dau seama că lovitura respectivă, oricât de uşoară şi de nevinovată ar fi, are repercursiuni. Nu spun: “să trăim în asceză” la adresa copiilor noştri. Există însă şi alte metode de educaţie mult mai bune, de corecţie chiar, dar care necesită multă “îndemânare” în profesia de părinte, documentare şi ceva preocupare din partea noastră.

Iată ce spune Legea românească 272/2004 privind protecţia si promovarea drepturilor copilului, articolele 28 si 90. “Masurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice”. Un părinte care îşi loveşte copilul poate avea probleme majore în instanţă. Câţi dintre noi ştiam asta? Sau: de câte ori se aplică legea?

În ciuda acestei legislaţii, în Statisticile Poliţiei Române, 84% dintre copii declară că au fost bătuţi de părinţi.

Iată ce crede un elev de clasa a VIII a: „Cred că părinţii care îşi bat copiii sunt foarte josnici şi răi, deoarece nu aşa învaţă un copil din greşelile făcute.“

Nu vreau să discut acum despre complexul şi consistentul proces de formare a unui copil. Ar fi un articol inadmisibil de lung. Însă un lucru în mintea mea a devenit cert: există o multitudine de soluţii în educarea copiilor pentru viaţă, fără a fi nevoiţi să recurgem la pedepse corporale. Totul este să le aflăm, să le gândim şi mai ales să le aplicăm. Ar fi o temelie pentru viaţă, un act de responsabilitate şi de umanitate pe care micuţii noştri l-ar învăţa de la noi.

Printre efectele violenţei fizice asupra copiilor şi uneori asupra adolescenţilor se află: depresia şi anxietatea generalizată. De multe ori, copiii îşi transformă frustrările în negare, refuz, izolare şi chiar agresivitate. Iată ce spun specialiştii: „Am avut cazuri de copii bătuţi de părinţii care au avut probleme la serviciu. Părintele nu a avut abilitatea de a rezolva o stare conflictuală la serviciu şi a transferat-o asupra celui aflat în poziţia de ascultător – soţie, copil. De multe ori, chiar, atunci «se trezeşte» la el abilitatea parentală, dorinţa de a face educaţie! Şi dacă acestei stări i se asociază un pahar, două în plus, apare conflictul. Copilul nu mai este atenţionat pentru ceea ce a făcut atunci, ci pentru tot ce îşi aduce aminte părintele că a făcut copilul de-a lungul timpului. Dar cînd copilul este pedepsit pentru ceva, pedeapsa – bătaia, palma, băţul – nu rezolvă problema, pentru că atenţia copilului este distrasă de la greşeala pe care a făcut-o şi este îndreptată către pericolul pe care îl reprezintă agresiunea, indiferent de forma ei“.  Susţine profesor Eugen Simion de la Serviciul pentru Copilul Maltratat, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.

Dacă nu ne oprim puţin din drumul nostru perfid şi accelerat spre avuţie, înspumat de interes cotidian şi izolat de timpul comprimat, s-ar putea să observăm, cu stupoare, că următorul “monstru” al societăţii este creaţia noastră.

Să nu uităm: “copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem unor vremuri ce nu le vom vedea.” (John W.Whitehead)

Noi, prin copiii noştri

Tot la cursul de germană, s-a mai născut o discuţie. (Vă voi povesti, aşa cum v-am obişnuit deja!) Despre creşterea copiilor! Mai bine spus, despre orele petrecute de micuţi în faţa televizorului!

Bineînţeles că, de fiecare dată când se generează astfel de discuţii, cu toţii explodăm în afirmaţii pătimaşe şi  cât mai apropiate de ceea ce trebuie să spunem, şi nu de realitate. “Este foarte nociv pentru copii să petreacă prea mult timp la TV!” Dar de fapt, dacă intri in casele celor mai mulţi, televizorul se aude undeva într-un colţ de dimineaţa până seara.

Întrebarea adresată la curs suna cam aşa: câte ore petrece copilul tău în faţa televizorului? Cu toţii spuneau: păi cam o oră, maxim două pe zi. Eu am răspuns sincer: două, poate şi trei ore în anumite zile. Nu vă puteţi imagina cum mi-a sărit toată lumea în cap! “Vai, dar ştii cât este de nesănătos! Cum să o laşi atât la TV?”

Explicaţia mea a fost următoarea: televizorul există în casă şi cu toţii ne mai uităm uneori. Nu pot acum să fac o cunatificare sută la sută veridică, a orelor petrecute astfel. Ioana îşi doreşte destul de des să vadă desene animate! Mai ales pe timp de iarnă, când nu stă toată ziua afară! Ea se joacă, are programul ei, dar televizorul merge undeva pe fundal, pe canale dedicate copiilor şi din când în când, se mai opreşte pentru a viziona un episod preferat! Se plictiseşte totuşi destul de repede. Ei… vă daţi seama ce controversă s-a născut! S-au propus şi s-au disecat teorii, din toate cărţile şi de pe net! Cu program de ocnaş făcut copilului, din minut în minut,  cu o viaţă formată din activităţi educative exclusiv! Foarte interesant!

Eu am spus altceva. Consider că un copil trebuie să facă obligatoriu doar anumite lucruri: să meargă zilnic la plimbare, să se joace, să participe la activităţi creative, să se bucure de câteva ore bune în compania părinţilor. Nu putem însă să ne înstăpânim total pe viaţa lui, aşa cum nu ne dorim ca altcineva să facă asta cu viaţa noastră. E natural. Chiar dacă este mic, un copil are nevoie de respect şi de o doză de libertate pentru a se dezvolta armonios. Cred că trebuie să aibă un program normal, degajat. Să facă ceea ce simte, atâta timp cât nu o apucă pe căi complet exagerate şi periculoase.

Ca şi noi, părinţii, un copil are propriile dorinţe, propriile stări, nu-l putem transforma într-o fiinţă robotizată. Vrem să fie om, nimic mai mult. Vrem să se bucure de el însuşi, să simtă încă de pe acum că este respectat şi că părinţii săi nu sunt nişte jandarmi care vor să-i amprenteze şi să-i distrugă personalitatea.

Trebuie să intervenim doar atunci când reguli esenţiale sunt încălcate! De foarte multe ori copilul te învaţă să-l creşti.

Sincer, noi asta vrem de la Ioana! Şi pe cuvânt de onoare că suntem mulţumiti de ea. Ne înţelegem minunat. Iar ea a căpătat înţelepciune şi bun simţ într-atât încât ne uimeşte zilnic!

Încă un aspect. Asta este lumea în care trăim. Nu alta. E mai bună sau mai proastă. (Să fim serioşi, nimeni nu ştie exact! Nici unul dintre noi nu este Dumnezeu.) Acestea sunt timpurile: cu TV, telefon mobil, calculator. Aici trăiesc ai noştri copii, în această societate. Nu cred că este de bun augur să le fabricăm o altă realitate, tabu-uri, să le impunem până la refuz.  Ei să devină frustraţi, privaţi şi să trăiască în lumea PROPUSĂ de noi. Iar atunci când dau piept cu viaţa să se piardă, să devină introvertiţi şi inadaptaţi.

Eu consider că apreciem lucrurile din mers şi că avem foarte multe de aflat de la copiii noştri, încă din momentul în care aceştia se nasc! Să-i lăsăm să se dezvolte armonios şi în nota aleasă de ei! Să nu ne proiectăm frustrările şi dorinţele asupra lor! E mare păcat! Distrugem tot ceea ce poate fi mai frumos în fiinţarea lor! Ei nu sunt roboţi, aşa cum am mai spus şi nu vor cu toţii să meargă la Harvard! Să nu le refuzăm fericirea!

De multe ori, cu cât eşti mai înverşunat într-o privinţă şi cu cât dezvolţi mai multă pasiune, cu atât respectivul fapt te seacă şi ţi se opune!

Cioran spunea într-o scrisoare adresată lui Noica: ” Tot omul e lovit în ce are mai scump pe lume, fiecare îşi ispăşeşte pasiunea capitală: a ta a fost, în ciuda a tot ce ai trăit, tocmai această ţărişoară care ţi-a fost atât de vitregă. Dintre noi toţi, tu i-ai fost cel mai credincios: şi tocmai împotriva ta s-a încrâncenat cel mai tare. Legea fundamentală a lumii este Ironia.”

Ioana-Maria din nou la cumpărături

Acum câteva zile, în supermarket, Ioana s-a împrietenit cu o fetiţă cam de vârsta ei, s-au alergat şi s-au jucat de a răsunat tot magazinul. Spre final, când am vrut să plecăm, aproape că nu mai reuşeam să le dezlipim una de alta. Mama celeilalte fetiţe a venit cu o idee genială, care le-a mai liniştit puţin. Să le dăm în maşinuţa de pe culoar, pe amândouă odată!

În vizită la CentrO

Aşa cum v-am spus, am fost ieri la CentrO, în Oberhausen. Într-adevăr, o imensitate de Mall. Şi totuşi foarte intim. Noi ne-am simţit bine. Au şi business-urile de tip capitalist  farmecul lor.

Ne-a făcut plăcere să vedem atâţia oameni la cumpărături, veseli şi puşi pe treabă. Mirosul de cafea şi de prăjituri împânzea întreaga locaţie. Zarva completa frumos atmosfera.

Parcarea, uriaşă într-adevăr, exact aşa cum auziserăm. Gratuită. Însă Mall-ul este atât de întins încât nu am reuşit să-l facem la pas într-o singură zi. Nu l-am dovedit. Mai ales că Ioana-Maria obosea, avea chef să mănânce. Apropo, mâncarea foarte bună. Am mâncat nişte specialităţi asiatice savuroase.

Centrul este construit pe două nivele, în formă de crucifix. Există posibilitatea să te încurci în ieşiri şi intrări, dacă eşti pentru prima dată acolo. Are locuri de promenadă, cu copaci vii, palmieri, marmură şi băncuţe. Cuprinde 200 de magazine, nenumărate restaurante şi cafenele. Atrage peste 20 de milioane de vizitatori anual. Se spune că este cel mai mare din Europa, dar există şi controverse pe acest subiect.

Mall-ul este doar o parte componentă a centrului denumit ”Neue Mitte” din Oberhasusen. În afară de Mall, mai există: un parc de distracţii tematic pentru copii şi aşa-numit-ul ”water-lined boulevard” împânzit de restaurante şi Pub-uri. Un centru special cu cinematografe, etc. Aşa cum v-am spus deja, într-o singură zi nu am reuşit să vedem decât o mică parte.

Ieri am ieşit la plimbare

Pentru că Ioana-Maria vrea să vadă în fiecare zi căluţii.

O mare prietenie

”Jurnalul National” și Ioana-Maria m-au inspirat la postarea acestui filmulet:

La mulţi ani Ion!

La mulţi ani Ion, Ioana, Ionela, Ionica…! La mulţi ani tuturor!

La mulţi ani păpuşa mea! Să fii sănătoasă, să rămâi relaxată şi pusă pe şotii toată viaţa (exact aşa cum eşti acum)! Să nu-ţi pierzi iubirea de absolut orice! Să ne săruţi la fel de des! Să iubeşti natura şi animalele tot aşa de mult! Să zgudui casa ta şi pe a noastră (de râs) până la 100 de ani! Să fii la fel de conştiincioasă şi atentă cu cei din jur!

Astăzi de ziua numelui, îţi urăm şi te iubim cum nu se poate spune în cuvinte!

Mama, Ani şi Bubu!

Adventus

Poate vă întrebaţi cum sunt aici sărbătorile de iarnă. Şi noi am fost destul de curioşi să observăm tradiţii, fapte, obiceiuri ale locului.

Cel mai interesant a fost in noiembrie, când ne plimbam cu Ioana pe stradă şi absolut toţi copiii din jurul nostru mergeau spre biserică având în mânuţe felinare aprinse. Doar Ioana-Maria se uita biata de ea surprinsă şi nu înţelegea absolut deloc de ce ea… nu are. Am aflat apoi că era vorba despre sărbătoarea Sfântului Martin, zi în care toţi copiii merg în procesiune cu felinare confecţionate de ei înşişi.

Ca să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba o să vă fac un rezumat al obiceiurilor de aici. Sărbătoarea Craciunului este precedată de o perioadă de pregătire, denumită Advent, marcată în multe ţări de simbolul luminii. Poate de aceea, casele şi curţile sunt ireal împodobite… Conform tradiţiei germane, nu lipseşte din casă în această perioadă Coroniţa de Advent (Adventskranz), cu patru lumânări. Fiecare lumânare simbolizează una din cele patru săptămâni de pregătire în vederea primirii sărbătorii de Craciun. În fiecare Duminică este aprinsă una dintre ele, astfel forţa luminii sporeşte cu cât Naşterea Domnului este mai aproape.

Copiii sunt încântaţi nevoie mare de această perioadă deoarece ei pot descoperi zilnic o surpriză în Calendarul de Advent (Adventskalender). A  fost inventat de Gerhard Lang acum un secol şi cuprinde 24 de uşiţe, în spatele fiecăreia aflându-se ceva dulce sau un desen special.

Sunt multe legende pe seama Bradului de Craciun, dar în mod sigur, obiceiul împodobirii vine de undeva din această zonă geografică. Toţi copiii aşteaptă seara de Ajun pentru a găsi darurile sub pom.

Este o perioadă a speranţei si a luminii. Postul Craciunului este aici unul al serbării, plin mai ales de încărcătura spirituală. Este un timp al bucuriei în asteptarea pruncului Isus!

Va doresc sărbători fericite!