Djokovic – Nadal, AO Final 2012, de poveste!

Un text scris de sotul meu:

“Am urmarit meciul de 5 ore si 53 de minute aproape in intregime. Baietii au inceput ezitant, multe greseli…apoi calitatea jocului a crescut. Djokovic afisand un psihic beton, precizie, agilitate, rabdare…Nadal, cu stilul inconfundabil, agatandu-se de fiecare minge, vointa de otel, viteza si forta, dorinta chinuitoare de-a rupe seria neagra a ultimelor 6 meciuri cu Djokovic, toate pierdute, cel putin 3 dintre ele in finale de Grand Slam.

In setul al 4-lea (2-1 la seturi pt Djokovic), deznodamantul incepea sa se contureze…si era cel deja consacrat, cu Nadal in rolul victimei. Dar istoria nu planuise o fila simpla, asemeni multor altora, in acea noapte (deja) tarzie in Melbourne. Treptat, Nadal revine in meci, chiar daca Djokovic joaca in continuare excelent. Dezlantuie talent nebun, putere disperata de lupta, finalizand precis, inspirat, neiertator, sub presiunea aproape fizica a destinului care-l impingea spre infrangere… (si nu vorbim de destinul fatidic, ci doar de sentiment de deja-vu, venind din alte seri in care Djokovic a facut, la modul desavarsit, exact jocul la care nu putea Nadal sa raspunda).

Si minunea chiar se intampla…Nadal ia setul 4 la tiebreak si se avanta furibund in setul decisiv, impotriva unui Djokovic, terminat fizic, descumpanit psihic…O bursa a pariurilor deschisa fix la acel moment ar fi cotat cu siguranta peste 100 la 1 sansele lui Djokovic de a-si mai apara titlul detinut inca la AO. Deja finala se inscrisese intr-o categorie aparte, cea a “rasturnarilor dramatice” de situatie, oferise deja satisfactie deplina oricarui (tele)spectator pretentios, incadrandu-se “din toate unghiurile” in fenomenul tenisului modern de clasa foarte inalta…

Deci, ce ramanea? Nadal, inaripat cu incredere, mai proaspat fizic, venind tare din urma, sustinut cu mai multa frenezie din tribuna decat adversarul sau, ii da lovitura de gratie taurului in genunchi, apoi nu-i mai ramane decat sa povesteasca generatiilor urmatoare cum e sa crezi si sa lupti pt. sansa ta chiar si atunci cand simti ca inoti in susul cascadei…

4-2 in setul decisiv pentru Nadal, cu break deja facut, cu un Djokovic care de-abia se mai tine pe picioare…si filmul se rupe. De fapt sarbul il rupe si inlocuieste ultima bucata, cea descrisa mai sus, cu un fragment dintr-o poveste. Pe care doar un copil ar savura-o sincer, fara sa se intrebe suspect daca e adevarata, daca asa ceva chiar ar putea fi posibil vreodata. Idem unui personaj legendar, Djokovic strapunge orice limita de fizic sau mental, reusind o demonstratie ireala de control al propriului corp torturat de efort, de putere de concentrare si de luciditate, cand eu (si multi altii, cred…) simteam ca nu mai aveam aer, privind simplu la televizor.

In momentul in care marele campion si-a salutat conationalii in limba materna, cu trofeul in brate, mi-as fi dorit sa fi fost si eu, macar pt o zi, sarb.”

Excelenţă în jurnalism

În completarea articolului din data de 25 ianuarie, aş vrea sa fac o scurtă precizare. Atunci când m-am referit la presa din ziua de azi, la jurnalişti şi televiziuni, nu am numit un trust de presă. În primul rând, pentru că din păcate sunt mai multe, care fac doar politică în loc de jurnalism sau chiar bani, şi în al doilea rând pentru că ştiu românii foarte bine la cine mă refer.

În această mizerie numită televiziune românească, mai există pe ici pe colo câteva oaze de calitate. Nu mai amintesc emisiunile TVR, precum “Profesioniştii” sau  “Garantat 100%”, despre care am mai scris. Aş vrea să scriu despre  o altă emisiune. Una minunată, care se difuzează pe un post cu care contrastează din plin. Mă refer la  emisiunea „În premieră cu Carmen Avram”. Incredibil de bună, profesionistă, aşa cum ar trebui să fie toate şi care nu are ce căuta acolo unde este. Sau poate e mai bine aşa, aduce un minim de echilibru într-o lume plină de murdărie.

Nu spun că nu e oarecum de înţeles ce se întâmplă pe canalele româneşti, suntem prea mici încă, au trecut câteva zeci de ani numai. În alte ţări au trecut sute de ani de democraţie, ca oamenii să ajungă să guste cultura, informaţia de bună calitate. Nu acuz pe nimeni. E o lipsă de maturitate cu circumstanţe atenuante până la urmă. Ce mă surprinde însă, este faptul că observ o involuţie. Parcă acum 10 ani era mai bine. Asta mă face să-mi pun semne de întrebare.

În cele din urmă vreau să spun doar atât: „În premieră cu Carmen Avram” este aşa cum se descrie, emisiunea care îşi propune să ofere telespectatorilor „excelenţă în jurnalism”. Bravo!

Talentul ancestral de victimă

Vreau sa spun de la bun început că nu fac parte din niciun partid politic, nu sunt platită pentru asta şi nu reprezint interesele nimănui. Sunt doar un român simplu, dezamagit, plecat din ţară, care nu ştie dacă se va mai întoarce vreodată, dar care are un punct de vedere, într-o lume în care, presupun, există drept la opinie şi liberă exprimare.

Nu vreau sa cred că  “masele sunt feminine şi stupide. Sau că doar emotia şi ura le pot controla.”

As începe prin a spune cât de deziluzionată sunt de tot ceea ce am vazut la televizor in ultimele zile, pe canalele romanesti si cât de mult mă dezic de unele manifestări golaneşti, aberante sau mai nou paşnic-inconştiente. Nu mă refer la toţi oamenii care au ieşit in Piaţa  Univeristăţii, ci doar la aceia care nu ştiu de ce.

Mi-aş dori din suflet sa văd că românii care au ieşit in Piaţă  ştiu exact motivul pentru care sunt acolo, în frig şi ninsoare, sunt în stare sa aibă un scop, clar conturat, o cerinţă evidentă pentru care să lupte cu sufletul, dar care să fie şi oarecum realizabilă, o dorinţă insoţită de argumente si eventual soluţii.  Şi mă refer aici la orice alta cerinta, in afară de “Jos Băsescu”. Nu poţi să ceri ceva fără sa ştii DE CE. Si nu poţi să-ţi doreşti o înlocuire a ceva cu NIMIC!

Mi-aş dori ARGUMENTE concrete pentru “Jos Băsescu”, altele în afară de “dictator”,  nenorocit” , “bandit”, “chior”, “beţiv”, “javră ordinară”, “spurcăciune penală”, “nemernic nesimţit” etc.

Cu respect şi înţelegere pentru unii dintre cei care au venit în piaţă, sau care nu au venit, dar suferă, aş preciza că nu înţeleg de ce demiterea guvernului actual sau a preşedintelui ar schimba cu ceva situaţia din buzunarele noastre, ar rezolva si restructura sistemele, ar schimba  per ansamblu situaţia României.

Nu vad cum peste noapte, având un cu totul alt guvern şi implicit instabilitate, intr-o perioadă, ea însăşi de instabilitate , am reuşi să ne plătim mai uşor ratele la bănci sau să ne rezolvăm problemele personale.

Soarta Romaniei nu se schimbă peste noapte, intr-o lună, o săptămână. E nevoie de ani ca să rezolvăm problemele trecutului, ale unei ţări dezavantajate de poziţia în Europa, anii de comunism care au erodat-o la temelii, istorie, reclama negativa in strainatate, etc.

Chiar îşi imagineaza cineva că dacă maine vine ORICINE la guvernare, se va schimba prin asta TOT MÂINE ceva?

Noi românii avem talentul ancestral de victimă. E în sângele nostru, laolaltă cu resemnarea, plânsul de milă, drobul de sare şi “Mioriţa”. Noi avem întotdeauna probleme, dar niciodată vină. Suntem prada resemnată în chinurile sfâşierii. Nu realizăm că de fapt ne lipseşte cu desăvârşire PROACTIVITATEA. Nu luptăm, nu vrem să ne schimbăm, nu începem de la noi de acasă, cu sortarea deşeurilor de exemplu, nu ştiu, cu orice…

DOAR GUVERNANŢII SUNT VINOVATI. Indiferent care ar fi aceea. A ne zbate, înseamnă pentru noi să ieşim o data la 10 ani in piata, să urlăm, să inventăm sloganuri, ca vorba-aia “românul s-a nascut poet”, sa aruncam cataroaie şi  să dăm foc eventual, să protestăm şi să nu ştim de ce… Dar putem spune dupa aceea ca n-am mai stat “ca mămăligile”…Nu vă sună cumva, a vocea neputinţei?

Eu când spun PROACTIVITATE, mă refer la fapte constructive, din proprie initiativă, care să înceapă cu fiecare dintre noi, acasă, la birou, pe stradă, în străinătate, la piaţă, în tren, în avion, la magazine, atunci când muncim, sau când cineva ne cere ajutorul, oriunde şi oricând. Fără să căutăm vinovaţi şi mai ales fără sa urlăm acuzator atunci când vedem că viaţa noastră a luat-o razna. Cred ca oricare dintre noi, dacă s-ar învinovăţi pe el insuşi în primul rând pentru problemele pe care le are, viaţa noastră, la comun, ca naţie, ar fi una mai frumoasă. Dar cel mai important ar fi sa gasim SOLUŢII. Să ne mobilizăm de fiecare dată şi să ne facem viaţa mai bună in loc sa urlăm ca penibilii la lună, fără SCOP.

Nu e rău, e bine că se iese in stradă. E normal, democratic. Nu vreau să fiu înţeleasă greşit.

De ce nu au ieşit românii in stradă cand li s-au micşorat pensiile sau salariile? De ce nu au stat atunci 2 săptămâni afara? Poate obţineau ceva şi poate acel prostest avea un sens. Acum ce rost mai are? Sau ce vrem de fapt? Schimbarea guvernului peste noapte, in perioadă de criză? Şi schimbarea lui cu CE? Răspunsul la întrebarea asta m-ar interesa foarte mult.

Nu mai aduc în discuţie hoardele de inconştienţi sau de oameni nevoiaşi care, pe modelul bătătorit PSD-PCR au ieşit in pieţe să strige, fără să ştie deloc ce, primind în schimb alimente sau bani. Mă refer la gaşca “doctoru’ Calafat”. Care la rândul lor i-au atras şi pe cei “paşnici”, că aşa se face manipularea maselor, asa am învaţat eu la scoală. Imi este atât de ruşine de ruşinea acestor amărâţi cu duhul, dar mai ales de ruşinea celor care i-au împins şi coordonat la aşa ceva şi sper din tot sufletul să treacă timpul şi să dispară cat mai rapid ideile, metodele şi putoarea lor comunistă. Nu-mi pierd speranţa.

Vreau să mai spun că n-am vazut in viaţa mea o presă mai scarboasă ca cea de acum. Nici măcar presa de după revoluţie nu cred ca a egalat cloaca de porci actuală. Manipularea idioată, ieftină, invechită şi degradantă pentru tot ceea ce ar putea însemna JURNALIST în anul 2012 îmi repugnă şi mă face să mă felicit că am plecat cât mai departe…

Cum să îşi poată imagina cineva că aruncând zilnic cu noroi în una şi aceeaşi persoană, pe 10 canale TV şi în o sută de ziare, vei reuşi altceva decât să creezi scârbă şi chiar să aduci un mare serviciu celui pe care îl injuri ceas de ceas în faţa naţiunii. Pentru că omul de rând, oricât de “prost” ar fi, începe să realizeze la un moment dat şi ajunge să aibă repulsie, ba mai mult îl victimizează inconştient pe cel vizat, iar rezultatul este unul lesne de banuit…

Şi spre final, ca să fim practici si puţin obiectivi, aş propune un test. Putem oare vreunul dintre noi şi mai ales cei din Piaţa Universităţii, să aducem în discuţie, clar şi la obiect realizarile guvernelor de până acum, măcar în mare, la stadiul bârfa de scară de bloc, înainte să spunem că nu se mai poate trăi într-un asemenea dezastru? Să oferim eventual alternative argumentate la actuala guvernare, sau pur şi simplu, cifre, realizari marcante ale altor guverne, preşedinţi, care au fost si iată, vor să revină.M-ar interesa un asemenea exerciţiu.

Am scris acest articol acum o saptamana, m-am gândit mult dacă să-l public şi era mult mai lung. Conţinea o uriaşă  prezentare generală a României, furată de pe Wikipedia, care ilustra în mare, cam cum a fost şi cum este ţara noastră. O succesiune de fapte a fostelor şi actualelor guverne, etc. M-am răzgândit, nu o mai fac. E de datoria fiecăruia să citeasca măcar atât, dacă tot are de comentat si vrea sa iasă în piaţă să protesteze împotriva a ceva ce nici măcar NU CUNOAŞTE. Pe modelul “legea sănătaţii”. A citit-o cineva? Probabil ca da, dar câţi? Eu nu am auzit argumente sau contrargumente concrete în aceste zile la televiziuni nici referitor la această lege, nici la altele. N-am auzit decât “jos Chirou’ “. Mi-ar fi plăcut să văd ceva frumos, argumentat şi mai ales SOLUŢII la situaţia actuală.

Deceniile de instabilitate ce au urmat revoluţia, profundul declin economic în care a intrat România atunci, corupţia inimaginabilă şi chiar regimul comunist la acea vreme,  toate astea au fost uitate se pare. Avem în minte doar ultima guvernare,  paradoxal cu tentative de creştere economică în criză, cu un procent scăzut al  şomajului, în comparaţie cu ţări puternice din Europa, cu o cotă unică de impozitare, cu cele 10 miliarde de euro aduse de românii din străinătate, cu o viteză impresionantă a  reformelor  în mediul de afaceri, cu creştere salarială în mediul privat, pe locul 5 în Europa dacă nu mă înşel, cu proiecte şi chiar realizări în dezvoltarea infrastructurii, timide, dar existente, modernizarea retelei de coridoare europene, etc. Ca să fim mai concreţi, există bună intenţie şi chiar fapte. Ultimii ani au adus încă vreo 200 km de autostrada, şi anume: 56 KM la Cluj, 30 KM Arad- Timisoara, Bucuresti – Ploiesti: 30KM (50% din totalul de aprox 65 KM) – in martie 2012 va fi gata, Bucureşti – Constanţa sau Timişoara – Sibiu (se lucrează pe diferite tronsoane). Şi din câte ştiu eu, în plan sunt vreo 830 km. Însă ştim cu toţii ce înseamnă exproprierile, procesele, banii, comisioanele, relieful dificil etc…Şi culmea, în statisticile europene nu suntem chiar la coadă. Citiţi aici. Sau aici.

Cred că premierul Boc are oarecum dreptate când spune: “Dacă in 2008 vechiul Guvern ar fi făcut măcar tot ataţia kilometri (de autostradă – n.r.) am fi avut alt trafic, dar comparaţi: patru ani de mandat 2004-2008 – cinci kilometri de autostradă, doi ani de mandat – 90 de kilometri de autostradă în funcţiune, 120 până la sfârşitul acestui an şi aceste lucrări care au plecat la drum şi în 2013 vor fi gata. Am recuperat o parte din întârzierile trecutului”

Eu am observat când am mers in 2011 în ţară cu maşina, calitatea mult mai bună a drumurilor, semnalizările, chiar şi ceva km în plus de autostradă, centura Sibiului etc. Chiar am simţit schimbările şi nu pot să nu fiu corectă. Şi pentru că tot veni vorba despre vizita mea în RO din 2011, aş vrea să mai spun că la capitolul turism s-au făcut schimbări uriaşe, în bine. Am rezervat vacanţa pe site-ul unui tur-operator german, la un preţ incredibil de bun, iar la capitolul servicii pot spune doar atât: IREPROŞABIL. Mai bine decât la Berlin! Iar nemţii care au vizitat România în aceeaşi perioadă, aveau păreri asemănătoare, pe acelaşi site. Apropo, la capitolul turişti străini, în 2011, Bucureştiul depăşeşte capitale precum Milano sau Atena. Detalii aici.

“Capitala României depăşeste destinaţii precum Atena (locul 77, 1,7 milioane vizitatori străini, în scădere cu 7%), Rio de Janeiro, Milano, Munchen, Mexico City, Jakarta, Lisabona, Sao Paulo, Veneţia, Florenţa sau Washington DC.”

Iata ce spune Wikipedia: “După estimările World Travel and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul ţărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului, cu o creştere anuală a potenţialului turistic de 8% din 2007 până în 2016. În ultimii ani, România a devenit o destinaţie preferată pentru mulţi europeni (mai mult de 60% dintre turiştii străini provin din ţările membre UE), rivalizând şi fiind la concurenţă cu ţări precum Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania.”

Să vă spun cât de fericită am fost săptămâna trecută când mă întorceam de la serviciu şi am auzit la radio cât de frumos se vorbea despre România la “Săptămâna verde de la Berlin”, unde ţara noastră a fost partener oficial al Germaniei!? Frunza aceea “penibilă” a doamnei Udrea apărea în toate ziarele germane, alături de fotografii cu mâncăruri romaneşti, tradiţii, costume naţionale etc. Toate astea în timp ce în Piaţa Universităţii, săptămâna trecută, oamenii strigau “Elena Udrea trage cocaină!“

Şi am mai furat câteva informaţii drăguţe de pe site-uri sau forumuri. Câteva realizări din ultimii anii, şi anume: Bibilioteca Naţională (investiţie a Guvernului Boc de 83 milioane euro), Stadionul Naţional (investiţie comună a Primăriei Bucureşti şi a Guvernului), PLUS toate legile care în câţiva ani de la adoptare vor produce cu siguranţă efecte: legea educaţiei naţionale, legea salarizării unitare, legea pensiilor, noul cod al muncii,
noile coduri ale justiţiei (penal şi civil). S-ar fi vrut şi o lege a sănătăţii, parcă…

Repet, nu iau apărarea nimănui, ba mai mult, fiecare guvernare are bubele ei. Dar unde nu este aşa? Ce preşedinte sau guvern din lumea asta le face pe toate perfect şi are un succes răsunător din prima zi? Încerc doar atât să spun: mi-aş dori puţină obiectivitate, să nu ne furăm singuri căciula şi mai ales să nu ne imaginăm că dacă mâine vin Pontescu sau Pantofescu la putere, ni se vor plăti cumva ratele la bănci.

Viaţa ne-o facem singuri iar atunci când alegem guvernanţii, poate ar trebui să închidem pentru câteva luni televizorul sau să-l aruncăm pe geam şi să gândim numai şi numai cu mintea noastră.

Referitor la discursul preşedintelui din această seară pot să spun doar atât: câteva lacune de limba română, pe alocuri sărăcăcios, lipsit de diplomaţie, dar relativ sincer. Sinceritatea la un politician e lucru rar şi se simte. Prin asta a câştigat Băsescu, a dat întotdeauna uşoare semne de implicare sinceră. Dacă n-ar fi fost împletite pe alocuri cu aroganţă sau gafe de comunicare, impactul ar fi fost unul şi mai mare.